RSS

Arhivele lunare: Martie 2013

Video

Carbon – Contracronometru

Anunțuri
 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 31, 2013 în Uncategorized

 

Cocalarul şi vinul sfinţit

Cititi si luati aminte!!!
Materialul este semnat, iar profesorul exista!

Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.
Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău. Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.
După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:
– Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom` profesor.
Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:
– Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.
Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.
De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre “cei buni” şi “cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.
Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puscăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.
Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: “puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori “n-ai venit la vorbitor / curvo, vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. “Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.
În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.
Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.
În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.
L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe muntele sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani (“ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.
Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:
– Dom` profesor, nu mă recunoşti?
Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.
– Mădălin? – l-am întrebat nesigur.
– Varsanufie acum, mi-a răspuns.
M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.
– Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.
– Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?
– Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varnufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.
Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.
La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui AdiţăFrumuşelu.
Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.
Ieri însă sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.
– Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.
Bruno Stefan,
Lector, Universitatea Politehnica Bucuresti
12 aprilie 2010
Nota: O prietena din Politehnica a verificat numele autorului; face parte din catedra de stiinte sociale din Politehnica – Bucuresti.

Sursa: Daniil Gaucan

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 31, 2013 în Uncategorized

 

Pericolul foliei de aluminiu

Avertisment ignorat
Aluminiul este un nemetal omniprezent pe Terra, e folosit şi în industria alimentară, ca aditiv, în medicamente (antiacizii, acidul acetilsalicilic tamponat), în produsele de larg consum, există în aer şi în apă. Este inevitabil. Dar, în ultima vreme specialiştii au constatat o concentraţie crescută de aluminiu în organismul oamenilor, mai ales al copiilor, intoxicarea putând ajunge săptămânal la 2-3 miligrame de aluminiu pe kilogram, în condiţiile în care cantitatea tolerabilă este de cel mult un miligram.
în timp, expunerea la aluminiu duce inevitabil la demenţă. Alerta la aluminiu s-a dat încă din secolul trecut, dar oamenii au ignorat avertismentele. Până în 1940, când o renumită doctoriţă a descris cazul căţeluşului ei care fusese pe moarte şi nici un veterinar nu reuşise să-i afle diagnosticul. Ea obişnuia să-i pregatească mâncarea în cele mai bune tigăi de aluminiu, însă câinele a început să vomite după mese şi după o lună era atât de slăbit că nu se mai putea ţine pe picioare. Stăpâna a schimbat tigaia cu una emailată, constatând imediat îmbunătăţirea sănătăţii câinelui, până când acesta s-a refăcut total. Deşi pare greu de crezut, aluminiul e responsabil de multe dereglări şi în organismul oamenilor, cea mai cumplită fiind demenţa, afecţiune de care suferă milioane de persoane în lume.

Beţi apă de izvor !
Apa noastră cea de toate zilele e plină de aluminiu. Cea mai mare parte a uzinelor de tratare a apei de suprafaţă utilizează sulfat de aluminiu (la noi în România se intrebuinţează curent; mai toată producţia de sulfat este destinată acestui cunsum) pentru a elimina microorganismele nocive şi alte particule pe care le conţin şi care pot fi uşor distruse prin sedimentare şi filtrare.
Pentru că sulfatul de aluminiu este eliminat în mare parte printr-un stadiu mai avansat al procedeului, concentraţia de aluminiu a apei tratate este mai ridicată decât în cea netratată. Aportul zilnic de aluminiu din apa potabilă poate varia mult în funcţie de regiune şi de râuri care sunt mai bogate sau mai sărace în aluminiu. Se crede în general că aluminiul de origine naturală, provenit din apa netratată, se află într-o formă care nu este uşor asimilată de organism şi nu provoacă efecte negative asupra sănătăţii. Dar apa tratată conţine aluminiu uşor asimilabil, de aceea – atenţie! – apa poate fi o sursă mai importantă de aluminiu decât hrana.
Cantitatea de aluminiu din apa îmbuteliată şi cea de la robinet variază şi ea, după cum producătorii utilizează apa de la robinet cu sau fără tratamente suplimentare. Cel mai bine e să citim cu atenţie eticheta sticlei de apă minerala – gazoasă sau plată – şi să o alegem pe cea care conţine cel mai puţin aluminiu. Riscul de apariţie a bolii Alzheimer e de 7-8 ori mai mare la persoanele care consumă ape bogate în aluminiu monomeric.

Conţinut în medicamente
Aportul de aluminiu care provine din aerul nepoluat se ridică la cel puţin patru micrograme pe zi. Dar unde mai există aer nepoluat? în zonele industriale, unde nivelul aluminiului din aer este mult mai ridicat, cantitatea poate creşte la mai mult de 100 micrograme pe zi. La serviciu, muncitorii pot respira 3,5 până la 7 miligrame de aluminiu pe zi. în afară de aer şi apă, oamenii absorb aluminiu, şi încă în doza maximă, şi din medicamente. E vorba de cele care nu sunt prescrise de medici şi care se vând la cerere în farmacii, ca antiacizii, acidul acetilsalicilic tamponat şi unele vitamine pentru copii.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a estimat că aportul celor care consumă regulat acest tip de medicamente pe bază de aluminiu poate creşte până la cinci grame pe zi. Toţi aceşti factori care conţin metalul toxic au efecte diferite asupra organismului în funcţie de vârstă şi grad de sănătate. Dar cele mai puternice surse de expunere la aluminiu rămân ambalajele: cutii, caserole, foliile care au la bază acest metal. Un studiu recent publicat de o revistă medicală din Australia a arătat că doza de aluminiu care se găseşte în cutiile metalice de băuturi şi sucuri o depăşeşte cu 5% pe cea din ambalajele din sticlă.

Aluminiul n-are ce căuta în bucătărie !
Anul trecut, medicii români au determinat cantitatea de metale toxice din firele de păr recoltate de la 1.000 de persoane. Rezultatele cercetării i-au uimit: peste 30% dintre pacienţi au aluminiu în corp. Efectele imediate sunt următoarele: omul are dureri de cap, se balonează, i se usucă pielea şi îşi pierde pofta de mâncare.
Pacienţii care suferă de afecţiuni renale şi primesc tratamente de dializă regulat, se expun la niveluri crescute de aluminiu în lichidele pentru dializă. Studiile au arătat că aluminiul ajunge în organism şi din cereale, prăjituri, biscuiţi, paste, legume (ciuperci, spanac, ridichi, lăptuci), dar şi din ceaiuri sau băuturi care conţin aditivi alimentari cu aluminiu, cum ar fi cacao.
Cantitatea de aluminiu creşte peste cota admisă şi atunci când peştele şi carnea sunt gătite în oale din aluminiu sau sunt împachetate în folie de aluminiu (staniol, supus la temperaturi mari în cuptor). Toţi suntem expuşi mai mult sau mai puţin riscului de a absorbi aluminiu, dacă nu în bucătăria proprie, atunci când bem o cafea în oraş, preparată cu apă contaminată sau în ibrice de aluminiu. Un pericol pentru sănătate îl reprezintă şi radiatoarele confecţionate din aluminiu care sunt responsabile pentru simptome ca: ameţeală, tulburări de vedere şi chiar începutul unor paralizii.

Efecte nefaste
Persoanele supraexpuse la aluminiu pot să prezinte encefalopatie, o formă de demenţă caracterizată de convulsii, tremurături, psihoză şi diferite schimbări la nivelul vorbirii şi al comportamentului. Encefalopatia, ca efect al expunerii la aluminiu în exces, se întâlneşte mai ales la bolnavii care fac dializă. Absorbţia mare de aluminiu poate provoca anemie, osteomalacie (oasele moi sau sfărâmicioase, din cauza tulburărilor profunde în metabolismul fosforului şi al calciului din masa osoasă), infarcte.
Aluminiul este asociat şi altor boli serioase care afecteaza sistemul nervos, precum maladiile Lou Gehrig şi Parkinson. Dar cele mai de temut sunt demenţa presenilă, tulburările mentale, îmbătrânirea precoce şi Alzheimer. Deşi industria farmaceutică a mediatizat exagerat progresul înregistrat în prevenirea şi tratarea acestei boli, în realitate progresul este nesemnificativ. Primele simptome care se recunosc la această boala, şi care indică începutul unei deteriorări mintale progresive, sunt pierderile de memorie, dezorientarea şi depresia. Celulele creierului pacienţilor suferinzi de această boală pot conţine de > 10 până la 30 de ori mai mult aluminiu decât media.

Ce obiecte trebuie aruncate ?
Toxicitatea acestui metal a fost descrisă în „Sciences et Vie”, unde s-a arătat că efecte secundare ale aluminiului apar chiar şi când este consumat în cantităţi mici. Un alt caz de intoxicaţie cu aluminiu este tratat într-o revistă medicală americană ca o tumoare a esofagului care s-a retras când bolnavul a încetat să mai folosească vase de aluminiu. Ce putem face noi pentru a sta cât mai departe de aluminiu?
In primul rând, trebuie să scăpăm de toate ustensilele, tacâmurile şi recipientele de aluminiu din bucătărie, să consumăm apă îmbuteliată cu conţinut scăzut din acest metal, să renunţăm definitiv la ambalarea alimentelor în staniol şi folii de aluminiu, să evităm aspirina pe cât posibil, să nu mai cumpărăm conserve, bere şi răcoritoare la cutie, să refuzăm mâncarea la caserole tapate cu aluminiu. Pare imposibil, dar veţi vedea că aceleaşi alimente există şi în ambalaje de sticlă sau carton. Cât despre celelalte obiecte care ne înconjoară, eliminaţi-le pe cele inutile. De termopane şi uşi de aluminiu n-aveti cum scăpa.

Aluminiul din deodorante
Ambalajele produselor cosmetice (sprayuri, cutii de cremă, vopsea) au aluminiu din belşug. Aluminiul conţinut în deodorante (20% clorură de aluminiu) pătrunde mai uşor prin piele decât pe cale digestivă. în plus, inhalarea de aluminiu fin divizat şi de pulbere de oxid de aluminiu a fost identificată drept cauză a fibromului pulmonar şi a lezării plămânilor.
Antiperspirantele conţin şi ele săruri de aluminiu şi zirconiu, care inhibă activitatea glandelor sudoripare, prin blocarea şi închiderea porilor. Un studiu efectuat la Universitatea Reading (Marea Britanie) acuză antiperspirantele şi deodorantele că pot favoriza apariţia tumorilor mamare, cauzate de absorbţia prin piele a unei cantităţi de aluminiu.
Asimilarea pe termen îndelungat a unor concentraţii importante de aluminiu prin deodorante şi antiperspirante poate conduce la serioase probleme de sănătate. Persoanele cu aşa-zisa „aluminofobie” pot folosi antiperspirantele sau deodorantele fără aluminiu, disponibile în farmacii.

Un element vechi de 180 de ani
Aluminiul a fost descoperit de către Friedrich WAfÂśhler în anul 1827. Este cel mai răspândit nemetal din natură. Nu se află în stare liberă, deoarece este reactiv, dar se găseşte în minereurile de bauxită, nefelină, silicaţii sau oxizii săi: corindon (incolor), safir, rubin, smarald, smirghel. Este foarte folosit în industrie datorită rezistenţei sale la oxidare, proprietăţilor mecanice bune şi densităţii sale mici.
Aluminiul este folosit în industria aerospaţială, în construcţii, acolo unde este necesar un material uşor şi rezistent. Are bune proprietăţi electrice.

E-ul criminal
în Uniunea Europeană, aluminiul este întâlnit sub denumirea de E 173, responsabil de apariţia unor boli ca Alzheimer şi Parkinson, osteoporoza, boli cardiovasculare. Fiind neurotoxic, Comisia Europeană dezbate posibilitatea de a fi retras din alimentaţie, mai ales a copiilor. E 173 este un colorant întâlnit mai ales în produse bazate pe cereale, ca pâinea, prăjiturile şi biscuiţii.
Sursa: AIM

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 31, 2013 în Uncategorized

 
Video

Sfintii inchisorilor – Mesaj pentru tineretul roman

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 30, 2013 în Uncategorized

 

Razbunarea mumiilor

În toate credintele lumii exista convingerea ca tulburarea somnului mortilor si profanarea mormintelor sunt unele dintre cele mai grele pacate. Asupra celor care vor savarsi o asemenea fapta se vor abate napaste. Ca este adevarat, o dovedesc nu doar numeroasele intamplari ce alimenteaza superstitiile populare, ci si urgiile ce s-au abatut asupra arheologilor si istoricilor care au deschis mormintelor faraonilor egipteni sau au scos din mormant mumii antice. Blestemul hanului mongol Timur Lenk, al printesei Kadan, din Altaiul siberian, sau cel al regilor sciti, au calatorit peste veacuri, transformand in realitate ceea ce pareau a fi simple povesti –

Teribila profetie a lui Timur Lenk

Timur Lenk, Omul de fier, ultimul mare cuceritor mongol si cel mai sangeros, cel care a stapanit un imperiu urias, de la granita cu China pana la Marea Caspica, si din Pakistan pana in Siria, a lasat dupa moartea sa o prorocire cumplita. „Toti oamenii sunt muritori. Soseste rastimpul cand fiecare dintre noi trebuie sa plecam. Și oamenii mari, si cei puternici, si cei neinfricati. Dar acela care se va inalta deasupra altora si se va fali, acela care va tulbura linistea de veci a stramosilor, sa fie pe data lovit de cea mai cumplita pedeapsa!”.
Asa glasuieste pisania in limba araba veche, scrijelita pe placa funerara ce acopera locul de ingropaciune al marelui conducator nomad, situat in stravechea capitala a imperiului timurizilor, Samarkand, din Uzbekistanul de azi. Ca o pecete magica, blestemul a sigilat mormantul timp de secole, ingrozind de moarte si alungandu-i pe toti cei care se apropiau si citeau cumplitul mesaj. Caci groaza si moartea l-au insotit intotdeauna pe acest personaj terifiant, atat in timpul vietii, cand, in trapul cu­ceririlor sale, lasa in urma munti de capete retezate, cat si dupa trecerea sa in nefiinta, prin blestemul ucigator.
Pentru prima data, blestemul a lovit in anul 1747, cand sahul Persiei, Nadir, a incalcat porunca lui Timur Lenk si a deschis mormantul acestuia. În aceeasi zi, Iranul s-a cutremurat sub torsiunile cumplite ale unui seism puternic, omorand mii de oameni. Însusi suveranul a fost lovit de urgia naturii, cazand la pat, grav ranit. La cateva zile, cutremurul s-a produs iarasi, si din nou au murit oameni nevinovati. Atunci sahul a dat ordin ca lespedea monumentului funerar sa fie asezata la loc si niciodata sa nu mai fie clintita.
Asa a stat mormantul, pecetluit, timp de secole. Pana in 1941, cand, cel mai necrutator dictator al secolului XX, Stalin, a emis un ordin de incepere a sapaturilor arheologice, pentru descoperirea osemintelor marelui Timur Lenk.
Se pare ca Iosif Djugasvili si-a luat numele de Stalin, „Omul de otel”, inspirat de sangerosul cuceritor nomad, Timur Lenk (Timur – om de fier, Lenk – schiop). Asemeni conducatorului mongol, Stalin isi avea originile in acelasi amestec haotic de semintii asiatice, cu o atractie innascuta catre ocultism si magie, cu un temperament nestavilit, salbatic. La fel ca Timur cel Șchiop, dictatorul sovietic avea inca din copilarie o problema la un picior, care il facea sa schiopateze usor. Astfel ca ordinul lui Stalin din anii ’40, exhumarea ramasitelor pamantesti ale lui Timur Lenk, nu a mai mirat pe nimeni. Se vorbea deja de mult despre un cult al personalitatii cuceritorului nomad, se soptea de mult despre obsesia conducatorului sovietic referitoare la hanul mongol.
În mai 1941, o echipa de cercetatori rusi, istorici, antropologi si arheologi, a plecat de la Moscova intr-o expeditie in Uzbekistan, in orasul de la poalele muntilor Altai, Samarkand, in cautarea osemintelor hanului Timur Lenk. Desi se vehiculau mai multe ipoteze referitoare la locul de ingropaciune, cea mai plauzibila locatie era mausoleul Gur-Emir (Mormantul Regelui), unde fusese inmormantata intreaga dinastie a Timurizilor. Recent, Malik Kaiumov, cel care fusese desemnat in anii ’40 sa filmeze si sa fotografieze toate etapele lucrarii arheologice, a prezentat in premiera, pentru un canal de televiziune rusesc, imagini inedite din momentele cele mai importante. Cameramanul, singurul martor ocular care a mai ramas in viata din intreaga echipa, a povestit cum s-a petrecut totul. Conform spuselor sale, abia dupa cateva saptamani dupa ce osemintele mai multor descendenti ai familiei marelui han au fost scoase la iveala, echipa de savanti a reusit sa descopere sicriul lui Timur Lenk. „Ziua de 22 iunie 1941, nu am sa o uit niciodata! Lucrarile mergeau extrem de greu in dimineata aceea, scripetele s-a defectat, cativa muncitori au lesinat si, de cateva ori, am avut pana de curent electric. Parca ceva sau cineva tot incerca sa ne impiedice, sa ne opreasca. Mai multi membri ai echipei au inceput sa se planga de dureri de cap, de ameteli si de o senzatie grea, de sufocare. Dupa cateva ceasuri in care savantii au sapat chiar cu mainile, inlaturand pamantul centimetru cu centimetru, din interior au inceput sa se intrezareasca niste placi de piatra. Nu pot sa va explic de ce, dar atunci am fost cu totii convinsi ca acolo se afla ingropat Timur Lenk. Sub placile grele de piatra era un sicriu de culoare neagra. Deodata lumina s-a stins si mai multi membri ai echipei au inceput sa tipe de spaima. Atunci, antropologul Gherasimov, seful lucrarilor, a hotarat: pauza!”.

Duhul razboiului
Obosit si naucit de evenimente, operatorul Malik Kaiumov a iesit din mausoleu si s-a indreptat catre ceainaria din apropiere, gandindu-se ca o bautura calda il va linisti. La una din mese stateau trei batrani: „Spune, fiule, esti de la lucrarile arheologice?”.
„Da”, a raspuns operatorul. „Și esti om important in aceasta actiune?”. „Cel mai important, fara mine nu se poate!”, a spus zambind Kaiumov. Însa batranii nu prea stiau de gluma. „V-ati atins de sicriul lui Timur Lenk?” „Înca nu.” „Sub nici o forma sicriul nu trebuie deschis! Altfel, un mare razboi va incepe! Este scris si in carte”. Și unul din batrani scoase o carte mare, veche, in limba araba arhaica, imbracata in coperti de piele. O deschise si, cu degetul, indica un pasaj. Kaiumov lua cartea si citi: „Niciodata, nimeni nu se va atinge de oasele marelui conducator! Cine va in­drazni sa deschida mormantul, va elibera spiritul razboiului. Și vor incepe lupte cumplite, atat de sangeroase, ca niciodata lumea nu va mai vedea asa ceva in vecii vecilor!”. Uluit si speriat, operatorul a luat-o la fuga catre colegii sai, le-a povestit totul pe nerasuflate si i-a condus la masa celor trei batrani. Dupa cateva minute, antropologul Gherasimov, plictisit de povestea batranilor, pe care o socotea simpla superstitie, le-a spus: „Vorbiti prostii! Astea-s minciuni!”.
Lucrarile au continuat, sicriul a fost scos, ramasitele lui Timur Lenk descoperite. „Era o adevarata victorie! Toti eram extrem de emotionati si de fericiti. Seara ne-am dus la hotel sa sarbatorim. Am dat drumul la radio si, brusc, cu totii am amutit. Pentru Rusia incepuse razboiul. Chiar in acea zi. Pe data de 22 iunie. Se declansase operatiunea Barbarossa, cea mai mare invazie din istoria omenirii. Prorocirea se adeverea! Blestemul lovea necrutator!”.
Oasele lui Timur Lenk au fost transportate la Moscova, unde antropologul Mihail Gherasimov, cel care a descoperit tehnica de reconstructie faciala, a reconstituit chipul cuceritorului nomad. Între timp, razboiul continua, armatele germane inaintau tot mai mult pe teritoriul Uniunii Sovietice, capturand si ucigand sute de mii de oameni. Pe frontul de sud-vest, la Stalingrad, se dadeau cele mai cumplite batalii. Ofiterul Malik Kaiumov, operatorul de imagine, se afla si el pe front, in linia intai, cu aparatul de filmat in mana. Din intamplare, intr-una din zile, se intalni cu maresalul Gheorghi Jukov, cel care conducea operatiunile de despresurare a orasului Stalingrad. Cameramanul ii povesti comandantului sovietic experienta mistica traita in urma cu aproape un an la Samarkand. „Eram convins ca, odata cu reinhumarea osemintelor lui Timur Lenk, devastatorul razboi se va sfarsi. Maresalul Jukov a fost extrem de impresionat si a promis ca va avea o intrevedere cu Iosif Stalin, in care il va ruga sa ordone reingroparea ramasitelor hanului mongol”.
Afland despre prorocirea lui Timur Lenk si despre imprejurarile, intamplatoare sau nu, in care a inceput cea mai cumplita invazie a teritoriului Uniunii Sovietice, Iosif Stalin a ordonat ca osemintele sa se intoarca de indata in Samarkand. Recent, cativa ofiteri musulmani din aviatia sovietica au povestit ca, in ziua de 20 decembrie 1942, au participat la o actiune stranie. Osemintele lui Timur Lenk au fost „imbarcate” intr-un avion de lupta si, dupa ce au facut inconjurul Moscovei in aer, de trei ori, s-au indreptat catre Uzbekistan. Cateva zile mai tarziu, Timur Lenk a fost reinhumat. Iar in februarie 1943, la doua luni dupa ceremonia de ingropaciune a marelui han mongol, armatele sovietice au reusit sa despresure orasul si Stalingradul era eliberat. Pentru Uniunea Sovietica, balanta victoriei incepea sa se incline in favoarea ei.
Multi ar spune ca evenimentele istorice, pur si simplu, s-au potrivit. Însa coincidenta este atat de mare, incat nu putem sa nu ne intrebam cum de, odata cu deschiderea mormantului lui Timur Lenk, cel care prorocise devastatoare urgii, a inceput si cel de-al doilea mare razboi mondial. Oare totul a fost o intamplare stranie, sau blestemul aruncat asupra celor care necinstesc linistea somnului de veci capatase viata?!

Mumia din Altai

Cand pe platoul Ukok, din tinutul Altai, a fost descoperita o mumie, locuitorii regiunii, extrem de tulburati, s-au adunat in grupuri mari si au incercat sa ii opreasca pe arheologi ca nu cumva osemintele sa fie scoase din locul lor de ingropaciune. Altfel, blestemele si urgiile duhului muntilor vor cadea peste ei.
În traditia lor, viata si moartea sunt simple forme ale aceleiasi existente, si trupul unui om, dupa trecerea lui in nefiinta, trebuie respectat ca si cum ar fi viu. Ceea ce pentru oamenii de stiinta era o descoperire fabuloasa, pentru poporul altaic nu era decat o necinstire cumplita ce, cu siguranta, urma sa fie pedepsita de spiritele naturii. Șamanii din Altai, inainte chiar de inceperea sapaturilor, au prevestit descoperirea si i-au avertizat pe arheologi ca mumia nu trebuie deranjata. În 1993, sapaturile au inceput, totusi, si, in scurt timp, arheologii au gasit scheletul unui om si oasele unui cal. Lucrarile au continuat, si dupa cateva zile, savantii au realizat ca scheletul descoperit chiar in prima zi fusese ingropat pentru a dezorienta si indeparta eventualii cautatori de comori. Caci mormantul nu era al unui om simplu, asa cum crezusera initial cercetatorii. La aproximativ patru metri sub pamant, s-au depistat scheletele a sase cai, impodobiti cu harnasamente lucrate deosebit, alaturi de diferite amulete, obiecte de cult si arme. Razboinicii stepelor, scitii, calareti neintrecuti, au fost cei care au descoperit saua si scara pentru calarie. Cand un luptator scit murea, calul sau era sacrificat si ingropat cu tot cu harnasament si podoabe, alaturi de stapan. Însa cei sase cai au fost pentru arheologi semnul ca mormantul apartinea nu unui simplu luptator, ci unui om de vaza.
Savantii au inceput sa sape cu si mai multa febrilitate. Lucrarile se desfasurau extrem de anevoios, pamantul, la altitudinea de 2500 de metri, fiind aproape inghetat. Dupa cateva saptamani, cand cercetatorii erau gata sa se dea batuti, deo­data, in lumina soarelui, a stralucit ceva.
Sub stratul de pamant era un bloc mare de gheata, prin care se intrezarea un chip omenesc. „Am simtit ca privesc printr-o fereastra deschisa catre trecut”, povestea Natalia Polosmak, seful lucrarilor arheologice. „Dupa toate probabilitatile, la scurt timp dupa inmormantare, o ploaie puternica s-a revarsat si mormantul a fost inundat. Apa s-a strans pe fundul cavoului, inundand locul unde se afla ingropat ca­davrul. Apoi a venit un ger puternic care a inghetat apa din interiorul pamantului. Asa a ramas pana acum, conservand perfect mumia”, a explicat Natalia Polosmak dupa incheierea sapaturilor. Din gheata, savantii au scos mumia unei femei tinere ce murise in urma cu aproximativ 2500 de ani. Frigul si gheata conservasera pana si hainele cu care femeia fusese imbracata, o camasa alba din matase. Langa trup s-au descoperit cateva fibule din aur impodobite cu pietre pretioase si o oglinda din bronz slefuit. Desi savantii afirmau ca trasaturile femeii nu sunt deloc specifice populatiilor din zona, locuitorii Altaiului sustineau ca este vorba de „mama” poporului altaic, cea din care se trageau, numind-o „Printesa Kadan”.

Blestemul „Printesei Kadan”
Șirul evenimentelor stranii de abia acum incepea. Desi ziua descoperirii mumiei fusese una senina, chiar in momentul scoaterii blocului de gheata din pamant, de sus, din muntii Altai, s-a auzit un tunet cutremurator si vantul a inceput sa bata cu putere.
Norii s-au adunat amenintator deasupra platoului. Era ca si cum natura s-ar fi framantat, s-ar fi impotrivit. Mai multi muncitori, locuitori ai zonei, realizand la ce sacrilegiu participa, au cerut oprirea dezgroparii si, nereusind sa convinga pe nimeni de pericolul unui blestem, au parasit locul, speriati. Dupa cateva ore, un alt semn a fost trimis. Un cutremur puternic i-a surprins pe cercetatori in situl arheologic, adanc de aproape 10 metri. De abia au reusit sa scape cu viata, pamantul surpandu-se si ranind doi arheologi. Atunci a hotarat Natalia Polosmak ca este momentul ca lucrarile sa fie intrerupte. Mumia a fost asezata intr-un dispozitiv cu sistem frigorific si „imbarcata” intr-un camion, cu destinatia Novosibirsk, capitala Siberiei. Însa, in mod straniu, nici unul dintre cele doua camioane cu care sosisera arheologii nu mai pornea. Un elicopter a fost chemat pentru a transporta mumia cat mai repede. Dupa cativa kilometri de la decolare, in apropiere de orasul Barnaul, pilotul elicopterului, in mod foarte ciudat, a pierdut controlul aparatului si numai printr-un miracol nu s-a prabusit.
„Printesa Kadan le-a trimis arheologilor mai multe semne, avertizandu-i ca daca nu se vor opri, urgiile si dezastrele vor lovi necrutator. Evenimente tragice si calamitati vor urma, ani la rand, pana ce printesa se va intoarce acasa”, spunea un locuitor al regiunii. Cand, in 1995, in Cecenia izbucnea razboiul, locuitorii din Altai nu s-au indoit nici un moment ca acesta nu era decat blestemul Printesei Kadan. În acest timp, la Moscova, se faceau ultimele pregatiri pentru prima expunere in fata publicului a celebrei mumii. La zece ani de la scoaterea din mormant a „Printesei”, in septembrie 2003, Republica Altai a fost zguduita de cel mai puternic cutremur din ultimele secole. Seismul a avut peste noua grade. Apoi, au urmat replicile, peste o suta. În apropiere de platoul Ukok, acolo unde fusese descoperita mumia, pamantul s-a despicat si o falie lunga de cativa kilometri a rupt scoarta terestra in doua. Ca printr-o minune, nimeni nu a fost ranit.
La inceputul anului trecut, un alt seism puternic a provocat panica in regiune. Locuito­rii s-au adunat intr-o demonstratie spontana, cerand cu fermitate intoarcerea „Printesei Ukok” acasa. Însa cercetatorii din Novosibirsk, acolo unde este pastrata mumia, nici nu vor sa auda despre o asemenea revendicare. Pentru ei, blestemul „Printesei Kadan” nu este decat o superstitie primitiva. „Cutremure si razboaie vor mai fi cu siguranta, independent de descoperirile arheologice”, spune Natalia Polosmak.

Aurul scitilor – aurul mortii


Dar daca este asa, daca pangarirea mormintelor nu este urmata de tragedii produse de blestemul mortilor, atunci cum se pot explica sirul de decese neastepta­te, survenite in urma deschiderii unor morminte?! Iuri Șilov, arheolog, profesor la Universitatea din Kiev, sustine ca cele mai multe lucrari arheologice din gorganele scitice din Ucraina au provocat moartea mai multor cercetatori.
Se cunoaste faptul ca scitii, acel popor antic enigmatic, care a populat zona de la nordul Marii Negre si pana la granita cu China, practicau vrajitoria si samanismul, venerau focul si aurul. Ei considerau mormantul locuinta celor morti care, de fapt, isi continuau existenta acolo, sub pamanturi.
Tocmai de aceea erau inmormantati cu toate cele necesare, cu unelte, ustensile, arme si armuri. Regii si marile capetenii de razboi erau ingropati cu comori imense, podoabe si ornamente din aur. La ceremoniile lor de ingropaciune, vrajitorii savar­seau ritualuri magice pentru protejarea linistii mortilor si indepartarea cautatorilor de comori. Odata cu ingroparea mortilor, in gorgan era zavorat si blestemul, impre­catia, care avea sa loveasca orice muritor care indraznea, indiferent de motiv, sa patrunda in mormant.
Asa s-a intamplat si cu istoricul Iuri Șilov, in 1992. Începuse lucrarile arheologice la un gorgan de langa orasul Poltava, din Ucraina. Nu au trecut cateva zile de la inceperea sapaturilor, si un muncitor al echipei s-a prabusit cu tot cu buldozer, in interiorul pamantului. Desi ranile au fost superficiale, muncitorul, in mod straniu, a murit a doua zi. Atunci, arheologul Șilov si-a amintit ca, inainte de inceperea lucrarilor, muncitorul ii povestise un vis ciudat. O femeie i se aratase si il prevenise sa nu tulbure somnul razboinicilor sciti.
Dupa cateva zile, o noua surpare de teren s-a produs, provocand moartea unui arheolog. Lucrarile au fost imediat sistate si profesorul Iuri Șilov a hotarat ca, desi descoperirile ar putea fi fabuloase, el personal nu se va mai apropia niciodata de aceste movile funerare scitice. „Acum, dupa propria experienta, sunt convins ca «blestemul mortilor» exista si poate fi explicat. Ritualurile samanice de la ceremoniile de ingropare erau insotite de sacrificii umane. Incantatiile ce erau inaltate in stare de transa aveau rolul de a elibera spiritul razboiului care trebuia sa apere mortul si aurul sau. În plus, zonele alese pentru ingropare nu erau deloc intamplatoare. Scitii cunosteau fenomenul radiatiilor terestre de la mari adancimi si influenta lor nefavorabila. Exact in acele zone geopatogene era asezat si gorganul”, sustine savantul ucrainean.
Dincolo de explicatiile stiintifice pro sau contra, blestemele mortilor aruncate asupra profanatorilor de morminte s-au adeverit aproape mereu. Razboaie, molime, urgii ale naturii, siruri de morti s-au abatut asupra oamenilor dupa deschiderea mormintelor antice, dupa scoaterea mumiilor vechi de milenii. Întrebarea esentiala, ramasa fara raspuns, este de unde cunosteau popoarele antice asemenea practici oculte, misterioase?! Ce cunostinte detineau, pentru a reusi sa loveasca atat de necrutator, chiar si peste veacuri, pe cei care se incumetau sa le pangareasca mor­tii, sa le necinsteasca credintele, sa le deschida mormintele?!

Sursa: Esoterism

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 30, 2013 în Uncategorized

 
Video

Aforic si Adn, Subsapte, Sagace – Foc incrucisat

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 30, 2013 în Uncategorized

 

Armata dacica

    Armata a fost unul din domeniile in care dacii excelau. Ei tot timpul au constituit o forta armata care trebuia luata in calcul de toti vecini inclusiv de Imperiul Roman, asa cum recunoaste Lucanus in Pharsalia: “Feriti-ne, zei ceresti, ca printr-un dezastru care i-ar pune in miscare pe daci si pe geti, Roma sa cada, iar eu sa mai raman teafar…”.

Principalul avantaj al soldatilor geto-daci era credinta care-i facea sa lupte fara frica de moarte, ei murind cu zambetul si numele lui Zamolxe pe buze. Dar puterea militara nu putea exista doar prin credinta, dacii aveau tactici de lupta care destabilizau echilibrul luptei si reuseau sa imparta fortele armatei adverse astfel incat sa-i poata face fata, armele nu erau deosebite, dar falxurile au determinat schimbarea caschetelor din armata romana, numarul soldatilor nu putea fi comparat cu cel al armatelor macedoneene sau romane, dar destul de mare sa formeze un centru de putere armata in lumea antica.

Politica regilor daci impunea in general o atitudine defensiva, dar sunt numeroase exemplele de incursiuni incisive ale armatei dacice in teritorii straine cu scopul de a slabi puncte de frontiera in principiu cu Imperiul Roman. In lupta procedeul tactic de baza este ordinea de bataie in unghi ascutit, pentru a strapunge mai usor liniile inamice, precum si atacul dintr-o pozitie care expune flancurile armatei adverse. In luptele defensive, dacii preferau lupta de gherila care obosea armata adversa pana la batalia decisiva, in plus obiceiul pastrat pana tarziu in Tarile Romane de a parjoli lanurile din fata dusmanului si a otravi fantanile, pentru a reduce resursele alimentare ale inamicului. De asemenea se foloseau tactici de intimidare a dusmanului  precum si de inducere in eroare (legendele spun ca Decebal a taiat la liziera unei paduri arborii de statura unui om si imbracandu-i in haine “a creat” o armata numeroasa). Nici de tentativele de asasinat nu sunt straini regii daci. In ultima instanta cetatile, refugiile supreme, erau astfel construite incat “getii erau invulnerabili” (Sidonius Appolinaris).

Armamentul care predomina in armata dacica era:

Stindardul Dacic

O fiinta cu cap de lup (realizat din metal) si corp de balaur (realizat din solzi metalici sau franjuri tricolore) care era astfel construit incat in bataia vantului sau in goana cailor producea un suierat care afecta psihologic soldatii inamici si imbarbata ostenii care luptau sub el. In plus acest suierat si efectul de miscare care il producea, induceau o stare de nervozitate cailor cavaleriei adverse.

Falx-ul

Sabie curba de dimensiuni mari care au determinat comandantii armatei romane sa schimbe coifurile soldatilor. Aceasta sabie printr-o lovitura data in plin trecea prin coif si ranea mortal soldatul. Pentru a contracara acest efect, romanii au fabricat casti cu doua benzi metalice rigide, dispuse in cruce cu intersectia in varful coifului, locul unde era aplicata de obicei lovitura, masura s-a dovedit partial ineficienta, diminuand efectul devastator.

Sica

Sabia scurta caracteristica dacilor. Aceasta arma de dimensiuni cuprinse intre marimea unui pumnal si a unei sabii mici, incovoiata ascutita pe exterior, se pare ca era foarte eficienta in lupta.

Sabia celtica

Sabia dreapta de marime medie cu garda dreptunghiulara se afla cu preponderenta in dotarea nobilimii.

Toporul

Arma eficienta, folosita putin insa din cauza gabaritului mare

Maciuca

Ca si in cazul toporului maciuca era folosita in incaierarile accidentale, si nu pe campurile de lupta, ramanand insa arme foarte eficiente.

Coasa

Uneori soldatii care nu faceau parte din armata permanenta, agricultori fiind, schimbau pozitia lamei coasei astfel incat aceasta facea un unghi de 180 de grade cu coada. Aceasta arma nu avea forta mare de lovire ca si falxul, dar fiind foarte ascutita intrau adanc in corp si retezau usor membre, coasa era foarte periculoasa deoarece nu omora dar producea grave rani care scotea definitiv adversarul din lupta. Acest rol al coasei s-a pastrat pana in evul mediu la taranii romani.

Lancea

Arma aflata in dotarea cavaleriei, folosita in bataliile statice deoarece era greu de folosit dar in aceste cazuri era foarte eficienta. Ea era alcatuita din varf si coada. Varful era lucrat dintr-o singura bucata de fier si sunt de doua feluri: cu corpul in forma de frunza de salcie strabatut de o nervura mediana dubla sau cu lama ingusta si plata, fara nervura.

Sulita

Similara cu lancea ca si constructie, era insa de dimensiuni mai mici pentru a fi folosita de pedestrime, ca arma de aruncat cu mana sau cu balista.

Arcul

Arma care a ajuns in armata dacica la performante deosebite, fiind manuita cu multa maiestrie de arcasi. Tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, fierberea lui pentru a-l incovoia) erau foarte dezvoltate, sagetile avea trei tipuri de varfuri: majoritatea cu trei muchii, altele conice si cu doua muchii. Uneori inmuiate in otrava erau pastrate in tolba frumos ornamentata. Arcul cu o bataie in jurul a o suta de metri era folosit ca arma ofensiva atat in atacuri statice de catre pedestrime cat si in atacuri rapide de catre cavalerie, calaretii daci tragand foarte bine din goana calului.

Prastia

Arma banuita ca foarte mult folosita in armata dacica dar neatesta, era alcatuita din saculetul pentru incarcatura si doua sfori din care una se lega de aratator iar cealalta se tinea intre degete eliberandu-se la momentul oportun pentru a elibera piatra. Aceasta arma de distanta avea avantajul munitiei care se afla din belsug.

Scutul

Arma defensiva a dacilor era in marea majoritate a cazurilor de marime medie, de forma ovala, realizat din lemn si acoperit cu piele tare, rareori cu metal. S-au descoperit scuturi placate cu aur si frumos ornamentate, cel mai probabil, scuturi de parada. In partea centrala cu rezistenta minima era aplicata o semisfera de metal numita “umbo”. Scuturile erau ornamentate cu diferite modele.

Coiful

Purtat mai mult de nobilime, era realizat din metal cu forma cilindrica pentru ricosarea sagetilor, si cel mai adesea cu ochi incrustati in dreptul fruntii si gauri pentru urechi, uneori cu protuberante pe partea superioara.

Camasa de zale

Asemanatoare cu modelul sarmatic, era purtata mai mult de cavalerie si mai putin de pedestrime.

Numarul armatei cu excpetia perioadei in care a domnit Burebista a fost in jurul cifrei de 50.000 de soldati. Inainte de Burebista stim de la Arrian ca imediat dupa sosirea lui Alexandru Macedon la Dunare, pe malul nordic al fluviului si-a facut aparitia in scurt timp o armata (probabil cea permanenta a tribului care domina in acele regiuni) alcatuita din circa 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi. In aceasta perioada cand nu exista o uniune de triburi, o armata de 15.000 de soldati a unui singur trib, era un lucru de remarcat. Odata cu faurirea marelui regat, Burebista putea sa ridice in caz de razboi o armata de 200.000 de soldati asa cum ne spune Strabon. Pe vremea lui Decebal numarul soldatilor din armata a scazut la 100.000 si in primul razboi din 101-102 en, o armata romana de 150.000 de soldati, specializata in cuceriri nu a reusit sa infranga armata dacica. In al doilea razboi cu forte sporite, chiar ajunsa la Sarmizegetusa, capitala Daciei nu a reusit sa fie invinsa decat prin tradare, fiind lasata fara conductele de alimentare cu apa.

Dacii traind la granita cu cel mai mare Imperiu al antichitatii, intr-un spatiu geografic aflat la intersectia traseelor triburilor migratoare, si dupa un mod de viata mereu in contact cu animalele salbatice il indreptateau pe Dio Chrysostomul sa spuna “acolo la ei [geti] puteai sa vezi peste tot sabii, platose, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati” si pe Lucian “de cate ori am privit tara getilor, i-am vazut razboindu-se”.

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Martie 30, 2013 în Uncategorized